Primul meu regret

regretele mele

Orice persoană merită o a doua şansă. Orice greşeală mărturisită e pe jumătate iertată. Astea sunt lucruri pe care le-am spus şi în care am crezut mereu. Nu sunt omul regretelor. În 25 de ani am reuşit performanţa de-a nu aduna niciunul. Pentru că fiecare greşeală a mea, mai mult sau mai puţin tâmpită, a facut parte din mine. Când a fost nevoie, am învăţat din ele. Iar uneori, n-au făcut decât să-mi aducă aminte că sunt om şi că e ok să greşesc. N-am regretat nimic din ce-am făcut sau n-am făcut. Până acum…

Am ajuns la el, în cele din urmă şi îl simt până în fundul sufletului meu. O secundă de neatenţie. O greşeală de copil prost. Au reuşit să-mi provoace nu doar primul meu regret, ci şi o rană adâncă şi dureroasă în inimă. Nu mi-a fost dor de nopţi nedormite. Nu mi-a fost dor de lacrimi şi noduri în stomac. Iar acum nu le mai pot opri.. În dimineaţa asta nici măcar nu m-am putut privi în oglindă. Nici măcar eu nu mă pot privi în ochi, deci cum aş putea găsi în ochii lui altceva decât dezamăgire şi dispreţ?

Am dezamăgit un om care a crezut în mine, deşi eu n-am reuşit să văd asta dacă el nu mi-a arătat. Un om care, la început, a ştiut să mă facă atât de fericită, încât îmi trecuse prin cap că aş putea sta o viaţă lângă el fără să mă plictisesc. Un om lângă care am găsit sprijin şi zâmbete şi curcubee. Un suflet frumos pe care l-am văzut de prima dată, dar în care n-am ştiut să rămân.

Am făcut atât de rău şi am stricat atât de mult… într-o clipă. Mă uit în spate şi nici măcar nu-mi vine să cred că eu am fost aia care a putut să facă aşa ceva. E ca şi cum, pentru o secundă, am fost cu totul altcineva…

E cumplit să te doară sufletul. E groaznic să ai un regret care te mănâncă pe dinăuntru şi îţi eclipsează toate gândurile. Nu te lasă să dormi, nu te lasă să mănânci, nu te lasă să zâmbeşti.

E prima dată în viaţa mea când spun: Da, dacă aş putea da timpul înapoi, aş face altfel. Da, îmi doresc să mă întorc în timp şi să nu mai greşesc. Uneori, închid ochii şi sper să-i deschid, descoperind că n-a fost decât un coşmar. Sau că n-am fost eu aia, că nu e vorba despre mine. Iar într-un fel, pe care nimeni nu-l va înţelege… chiar n-am fost eu.

Dacă am învăţat ceva din asta, e că… aş prefera să mor în chinuri decât să-i mai fac cuiva vreodată ceva asemănător.

Deşi n-am dreptul să cer nimic, îmi doresc din tot sufletul ca, într-o bună zi, să mă poată privi cu aceeaşi ochi calzi de dinainte. Îmi doresc să găsească, undeva înauntru, puterea de-a mă ierta pentru că, sincer… eu nu ştiu zău dacă voi putea face asta vreodată..

error: Content is protected !!