De ce rănim doar de dragul de-a o face?
-Auzi, tu crezi că sunt grasă și că arăt urât? Sunt eu o persoană plictisitoare care n-are niciodată ceva interesant de spus?
Apăi fix la întrebările astea două nu m-aș fi așteptat. De unde până unde? Bineînțeles că i-am răspuns negativ că nu are de ce să-și facă probleme că arată bine exact așa cum e iar de plictisitoare nici nu încăpea discuția. Apoi am încercat să intru în firul problemei, cât de subtil am putut eu atunci, și s-o întreb de unde și până unde s-au născut temerile astea. O vagă bănuiala aveam eu, că nu trebuia să te tragi din Freud și Jung ca să ghicești, dar o așteptam pe ea să vorbească și să se descarce. După ce a oftat de câteva ori, a mai tras aer în piept, și-a aranjat părul privind în jos, mi-a spus:
-Păi știi, mi-a reproșat el toate astea aseară la telefon. Mi-a spus că trebuie să mai slăbesc și că eu n-am dat totul în relația cu el. Și mi-a aruncat așa, mai în glumă mai în serios, că se plictisea atunci când ieșea doar cu mine.
Mi-am dat seama atunci că nu îi era deloc ușor să vorbească despre asta, și am încercat s-o calmez și să-i spun că sunt doar răutăți gratuite și reproșuri fără fundament. Știam că nu aveau s-o ajute prea mult cuvintele mele, dacă cel cu care împărțise atât de multe și îi fusese iubit credea acum asta despre ea.
Și acum ajung la două probleme.
De ce i-ai spune lucrurile astea unui/unei fost/foste? I-ai dat papucii, v-ați despărțit, ai făcut-o să sufere…la ce bun să-i faci viața un calvar? Cu ce te ajută?
De ce ne lăsăm atât de mult influențati de părerea celor din jur? Și de ce încrederea noastră în noi e atât de facil zdruncinată de câteva vorbe care nu au niciun fundament real?
E greu să te desparți de cineva, dar și mai dureros e atunci când cel care te-a părăsit îți anihilează practic orice dorință de a merge mai departe, atacându-te ca om si ca femeie, doar așa dintr-o răutate aparent ingenuă.