Inapoi in clasa a IX-a

Dacă aș fi din nou în primul an de liceu aș face multe lucruri diferit. Și asta nu pentru că regret în vreun fel cea care am fost, ci că nu m-am bucurat mai mult că lucrurile au fost așa și nu altfel. Am o meteahnă a personalității pe care mă tot chinui s-o educ și din păcate până acum nu a dat deloc rezultate, aceea că întotdeauna sunt nemulțumită de ceva. Găsesc eu o chichiță, un lucru minor, de multe ori insesizabil pentru ceilalți, pe care să-l scot în evidență și care să-mi strice dispoziția. Să vă dau un exemplu concret. Zilele trecute mi-am făcut două seturi de cărți de vizită. Unul mai profi așa și celălalt mai pentru ..să zicem mai fun, mai pentru toată lumea. Design-ul este superb în ambele variante, însă cum nemulțumitul e nemulțumit până în pânzele albe m-am trezit eu că nu-mi place cartonul unui set. Ba că e prea moale, că nu-i lucios, că se îndoaie repede. Și credeți-mă că am fost personal să-l aleg. Ei bine pe loc mi s-a părut în regulă, când m-am văzut însă cu pachetul de cărți de vizită în mână s-au schimbat lucrurile. Mustăceam a neîncântare și a regret că trebuia să aleg un alt carton de zici că ar fi fost sfârșitul lumii și că eventualele eșecuri viitoare s-ar fi bazat exclusiv pe acel carton texturat și moale. Asta așa, că să vă faceți o idee la ce mă refer când zic că mi-ar fi plăcut să fiu altfel și atunci și acum.

Dacă aș fi acum din nou in clasa a IX-a și ar trebui să fac trei lucruri diferit aș alege să:

Las deoparte complexele legate de greutatea mea. Da, în generală și în liceu am fost mai chubby. Dacă până când am intrat la liceu lucrul ăsta nu mă deranja, ei bine din clasa a 9-a a început calvarul. Și am ținut-o așa, într-o văicăreală și un regret că nu încap în măsură 36 la pantaloni până pe la 21 de ani când am reușit să slăbesc într-un an 12 kg cu ajutorul unei colege de facultate care era mai obsedată ca mine să mă ajute. De atunci au trecut câțiva ani și într-adevăr nu mai am 45 de kg cât aveam atunci, ci vreo 47-48, ideea e că nu am mai pus pe mine înapoi cele 12 kg. Mi-ar fi plăcut ca atunci să apreciez mai mult felul meu de a fi, să mă bucur mai mult de frumusețea vârstei adolescentine, decât să stau să-mi creez complexe legate de faptul ca blugii mei erau mărimea 40.

Nu mai chiulesc de la orele de matematică. Cine știe ce ar fi fost acum dacă învățam și eu cum se rezolvă o funcție, o ecuație liniară cu derivate parțiale și o integrală. Dar adevărul e că nu m-a atras încă din clasele primare. Nu s-a lipit de mine neam. Nici nu mi-am dat interesul, ce-i drept, dar nici n-am simțit cine știe ce chemare lăuntrică pentru a rezolvă problemele de mate. Ba când era să dăm lucrări de control și teze, făceam pe mortu` la propriu, mă apuca lesinu` instant numai când mă gândeam la nota stânjenitor de mică pe care urma să o iau.

Mă iau mai puțin în serios. Să las dramele de-o parte și să trăiesc mai intens în exterior decât în mintea mea și în poemele pe care le scriam printre suspine, influențată fiind de poeziile lui Bacovia și filosofia lui Cioran. Habar n-am de ce am fluctuat așa. Când eram copil eram un baietoi adevărat, când am mai crescut m-am transformat într-un emo kid înainte să apară și la noi trend-ul. Mereu am zis că dacă aș fi fost băiat aș fi fost un artist homosexual care ar fi scris poezii și ar fi pictat destine în culori sumbre, pe acorduri de Bach si Beethoven. Deci, mulțumesc Doamne că m-ai făcut femeie.