Incepe sa-mi placa numele meu

…dar din păcate simt că nimeni acum nu mă mai identifică cu el. În afară de părinții mei care oricât de mult i-am bătut la cap să-mi zică sailor moon sau Usagi Tzukino în clasele primare, n-am reușit. Apoi a urmat școala generală perioadă pe care am urât-o din tot sufletul. Dacă aș putea sări peste o etapă din viața mea gimnaziul aș alege pe nerasuflate. Acolo nu eram nici Ana și nici Maria. ci Stan.

Fostul meu nume de familie. Stan sau “eleva transferată din altă parte”. (o spuneau pe un ton de parca as fi fost transferata din alta lume) Deși m-am transferat pe semestrul doi în clasa a 5-a, am rămas “eleva transferată” până în ultima luna de școală. Nu, nu am uitat când profesoara de biologie m-a scos la tablă să povesesc ceva despre fitoplancton și m-a numit pentru a o mia oară “eleva nouă”.

tu decizi

Ca și cum n-ar fi trecut 4 ani de când venisem în clasa aia. Nu-i nimic. Mergem mai departe. În liceu eram atât de supărată că în școala generală eu eram Stan și o altă Ana era Ana, încât m-am prezentat ca Mily. Oricum mai aveam o colegă de clasă Ana care urma să fie colega mea de bancă, și cum eram sătulă să mai fiu “cealaltă Ana” am ales să fiu Mily. În ziua de azi toți cei care m-au cunoscut în perioada respectivă îmi spun Mily. Apoi a urmat prima facultate.

Da, încă îmi uram numele dar nici cu Mily nu mă mai identificam. Trebuia să născocesc alt pseudonim. Ce altceva decât Serena? Eram în definitiv un om care nu se vindecase de copilărie. Toți cei cu care am interacționat în intervalul 2004-2008 îmi spun Sere. Sau Serena. Pe acolo. Ba îmi aduc aminte că în anul I am rugat o colegă să se uite atunci când se vor fi afișat rezultatele la examen și de nota mea. După câteva ore mă sună ea, cu un ton îngrijorător, “Sere, nu ți-am găsit numele pe listă!” când am întrebat-o după ce nume m-a căutat mi-a răspuns fâstâcit “Păi, Serena, nu?”. Ei da, mi-ar fi plăcut mie atunci să fie ăla numele meu. Acum… nu mai sunt așa convinsă.

Apoi a urmat cea de-a doua facultate făcută în Ploiești. Mily nu, Sere nu, urmă o altă etapă și trebuia să fiu altcineva. Sau mă rog, să am alt nume, că în definitiv am fost mereu aceeași. Mai mult sau mai puțin. Cum numele de Ana încă nu ajunsese să se identifice cu mine, am făcut o combinație și am devenit… Nana. de la No Ana. N-Ana. Evident că foștii mei colegi de facultate mă știu de Nana. Una dintre fostele colege îmi e acum colegă de serviciu. Tot Nana îmi spune. In ciuda privirilor intrebatoare ale celorlalti colegi. Pentru ca nu, evident ca nu puteam ramane Nana la nesfarsit.

Urma să termin și facultatea și prin 2010 am semnat contractul de munca. Alt mediu, alți colegi. De data asta îmi propusesem să fiu Ana. trecuseră prea mult timp de când mă pierdusem printre nume și pseudonime, printre false identități și era timpul să dau piept cu adevărata mea identitate și numele meu real. Numai că, a fost un soi de bad timing ca să-i zic așa, și în training cu mine a mai fost o tipă pe care evident că o chema Ana (da știu, un nume al naibii de comun!) și în prima zi de training am întârziat 30 de minute. Timp în care se făcuseră prezentările. Ea s-a prezentat ca Ana. Că să nu ne încurce eu am rămas să fiu…al doilea meu nume și anume Maria. Și de atunci așa am rămas in companie. Nu Ana Mușat ci Maria Mușat. Pana si mail-ul de serviciu este tot [email protected] si userul de retea la fel. Toți colegii (în afară de fosta colegă de facultate, actuala colegă de muncă de care vă ziceam mai sus) îmi spun Maria. N-a fpst sa fie nici de data asta.

Absolut nimeni cu care interacționez (exceptând părinții și rudele) nu-mi spune Ana. Și acum mi-e ciudă. Mi-e ciudă că din cauza unei experiențe nefericite în școala generală am fugit de un nume frumos ascunzându-mă sub tot felul de caricaturi de pseudonime. Pseudonime care mă vor urmări toată viața. N-o să-mi pot împiedica foștii colegi de liceu să nu își aducă aminte de mine ca fiind Mily sau pe cei de facultate să nu-mi mai spună Sere atunci când mă așteaptă pe peronul Gării de Nord din București când mai ajung acolo în vizită sau cu treburi.

Nu pot să mă separ definitiv de ele și negându-le pe ele, mă neg de fapt pe mine. Cea care am fost atunci când cu toată inima mă identificam cu ele. Nu o să spun niciodată adio lui Mily, Sere, Nana și Mariei pentru că datorită fiecăreia dintre ele îmi aduc aminte cu drag de oamenii pe care ele i-au cunoscut în toate etapele mele de schimbare, de refulare și de zbuciumuri pubere.

Când o să devin cu adevărat Ana? Habar n-am. Cred că niciodată sau poate am fost dintotdeauna. Ana e doar pentru mine. Celelalte eu le împart cu toată lumea.

error: Content is protected !!