…dar din păcate simt că nimeni acum nu mă mai identifică cu el. În afară de părinții mei care oricât de mult i-am bătut la cap să-mi zică sailor moon sau Usagi Tzukino în clasele primare, n-am reușit. Apoi a urmat școala generală perioadă pe care am urât-o din tot sufletul. Dacă aș putea sări peste o etapă din viața mea gimnaziul aș alege pe nerasuflate. Acolo nu eram nici Ana și nici Maria. ci Stan.

Fostul meu nume de familie. Stan sau “eleva transferată din altă parte”. (o spuneau pe un ton de parca as fi fost transferata din alta lume) Deși m-am transferat pe semestrul doi în clasa a 5-a, am rămas “eleva transferată” până în ultima luna de școală. Nu, nu am uitat când profesoara de biologie m-a scos la tablă să povesesc ceva despre fitoplancton și m-a numit pentru a o mia oară “eleva nouă”.

tu decizi

Ca și cum n-ar fi trecut 4 ani de când venisem în clasa aia. Nu-i nimic. Mergem mai departe. În liceu eram atât de supărată că în școala generală eu eram Stan și o altă Ana era Ana, încât m-am prezentat ca Mily. Oricum mai aveam o colegă de clasă Ana care urma să fie colega mea de bancă, și cum eram sătulă să mai fiu “cealaltă Ana” am ales să fiu Mily. În ziua de azi toți cei care m-au cunoscut în perioada respectivă îmi spun Mily. Apoi a urmat prima facultate.

Da, încă îmi uram numele dar nici cu Mily nu mă mai identificam. Trebuia să născocesc alt pseudonim. Ce altceva decât Serena? Eram în definitiv un om care nu se vindecase de copilărie. Toți cei cu care am interacționat în intervalul 2004-2008 îmi spun Sere. Sau Serena. Pe acolo. Ba îmi aduc aminte că în anul I am rugat o colegă să se uite atunci când se vor fi afișat rezultatele la examen și de nota mea. După câteva ore mă sună ea, cu un ton îngrijorător, “Sere, nu ți-am găsit numele pe listă!” când am întrebat-o după ce nume m-a căutat mi-a răspuns fâstâcit “Păi, Serena, nu?”. Ei da, mi-ar fi plăcut mie atunci să fie ăla numele meu. Acum… nu mai sunt așa convinsă.

Apoi a urmat cea de-a doua facultate făcută în Ploiești. Mily nu, Sere nu, urmă o altă etapă și trebuia să fiu altcineva. Sau mă rog, să am alt nume, că în definitiv am fost mereu aceeași. Mai mult sau mai puțin. Cum numele de Ana încă nu ajunsese să se identifice cu mine, am făcut o combinație și am devenit… Nana. de la No Ana. N-Ana. Evident că foștii mei colegi de facultate mă știu de Nana. Una dintre fostele colege îmi e acum colegă de serviciu. Tot Nana îmi spune. In ciuda privirilor intrebatoare ale celorlalti colegi. Pentru ca nu, evident ca nu puteam ramane Nana la nesfarsit.

Urma să termin și facultatea și prin 2010 am semnat contractul de munca. Alt mediu, alți colegi. De data asta îmi propusesem să fiu Ana. trecuseră prea mult timp de când mă pierdusem printre nume și pseudonime, printre false identități și era timpul să dau piept cu adevărata mea identitate și numele meu real. Numai că, a fost un soi de bad timing ca să-i zic așa, și în training cu mine a mai fost o tipă pe care evident că o chema Ana (da știu, un nume al naibii de comun!) și în prima zi de training am întârziat 30 de minute. Timp în care se făcuseră prezentările. Ea s-a prezentat ca Ana. Că să nu ne încurce eu am rămas să fiu…al doilea meu nume și anume Maria. Și de atunci așa am rămas in companie. Nu Ana Mușat ci Maria Mușat. Pana si mail-ul de serviciu este tot [email protected] si userul de retea la fel. Toți colegii (în afară de fosta colegă de facultate, actuala colegă de muncă de care vă ziceam mai sus) îmi spun Maria. N-a fpst sa fie nici de data asta.

Absolut nimeni cu care interacționez (exceptând părinții și rudele) nu-mi spune Ana. Și acum mi-e ciudă. Mi-e ciudă că din cauza unei experiențe nefericite în școala generală am fugit de un nume frumos ascunzându-mă sub tot felul de caricaturi de pseudonime. Pseudonime care mă vor urmări toată viața. N-o să-mi pot împiedica foștii colegi de liceu să nu își aducă aminte de mine ca fiind Mily sau pe cei de facultate să nu-mi mai spună Sere atunci când mă așteaptă pe peronul Gării de Nord din București când mai ajung acolo în vizită sau cu treburi.

Nu pot să mă separ definitiv de ele și negându-le pe ele, mă neg de fapt pe mine. Cea care am fost atunci când cu toată inima mă identificam cu ele. Nu o să spun niciodată adio lui Mily, Sere, Nana și Mariei pentru că datorită fiecăreia dintre ele îmi aduc aminte cu drag de oamenii pe care ele i-au cunoscut în toate etapele mele de schimbare, de refulare și de zbuciumuri pubere.

Când o să devin cu adevărat Ana? Habar n-am. Cred că niciodată sau poate am fost dintotdeauna. Ana e doar pentru mine. Celelalte eu le împart cu toată lumea.

Încă de când mi-am achiziționat primul telefon la care am primit și handsfree le-am privit cu oarecare suspiciune și am știut cumva că n-o să le folosesc vreodată. Adică să pun căștile în ureche și să vorbesc cu telefonul în buzunar? Really? Aș face asta? Nu, mulțumesc. Chiar deloc. Dar să vă povestesc întâmplarea de mai devreme, ca să va faceți așa o idee de ce nu agreez eu vorbitul la telefon prin hands-free. Azi după ce am terminat programul de lucru, adică undeva pe la ora 18, deci seara, stăteam în stație și așteptam cuminte autobuzul. Stația de unde iau eu autobuzul e undeva la ieșirea din oraș, lângă Hipodrom, iar la dupa ora 16:00-17:00 e tot mai puțin populată. Cum stăteam eu așa și mă gândeam la lucruri mărunte, aud dintr-odată o voce furioasă care venea spre mine strigând:

-Tu m-auzi ce zic? Sau vorbesc singură ca proasta?!

Am ridicat privirea din pământ, m-am dat puțin la o parte, drept să zic m-am și speriat, nu știam cine și mai ales de ce ar țipa în halul ăsta la mine. Posesoarea vocii iritant de nervoase s-a așezat la câțiva metri de mine. Și tot îi dădea înainte cu cearta. Dau să mă uit mai atent, să văd și eu, vorba aia, o fi nebună, o fi pățit ceva, vine careva după ea, să-mi dau seama ce se întâmplă mai exact. Să mă apropii nu-mi venea, nu puteam risca o apropiere mai mare cu cineva atât de scos din balamale normalului. Așa că, cu ochii împăienjeniți după o zi petrecută în fața monitorului, mi-am focusat privirea pe fața ei. Ea îi dădea înainte cu reproșuri, insulte și alte vorbe frumoase. Când mă uit mai atent, de undeva de sub căciula de Anna Lesko, ieșeau două fire de căști. JackPot! Mister rezolvat. Domnișoara noastră cea pătrunsă de cei mai aprigi fiori ai furiei, se dezlănțuia în toată splendoarea, certându-se de mama focului cu cineva la …telefon.

Am respirat ușurată că era vorba doar de o discuție prin telefon și nu de un acces de nebunie temporară. Și credeți-mă nu e singura persoană căreia i-am aruncat priviri curioase în timp ce vorbea la căști. Pe mine dacă mă sună cineva și ascult muzică, scot repede căștile și apoi răspund. Nu aș putea vorbi așa lejer știind că nu am telefonul la ureche. Mai ales în autobuz, în stații și, în speță, în spații populate. Mi s-ar părea că toată lumea se uită ciudat la mine și îmi ascultă conversația ca și cum m-aș adresa lor și nu interlocutorului.

Știu că la volan sunt permise, dar dacă ar fi după mine aș interzice cu vehemență folosirea telefonului mobil atât timp cât conduci. Nici să vorbești pe modul ‘mâini libere’, nici să trimiți mesaje și nici să dai like-uri pe Facebook. Pentru că sinceră să fiu nu văd cum te-ar putea distrage mai mult faptul că ții telefonul la ureche și nu pe bord sau faptul că nu vorbești însă te rupi în mesaje scrise.Dar asta e altă poveste. Cineva mi-a zis mai demult că hands-free-urile îl ajută atunci când face jogging și îl sună cineva. Continuă să alerge în timp ce vorbește la telefon. Nu-și strică nici ritmul și poate purta și o conversație. Dacă mă întrebați pe mine e …puțin cam mult. Eu dacă alerg, în oricare ritm de alergare aș intra, după câteva minute îmi canalizez toată energia pe respirat corect. Dacă aș răspunde la telefon, fie și prin hands-free, în mai puțin de un minut aș fi extrem de obosită și aș fi nevoită să întrerup runda. Nu zic, poate asta mi se aplică mie, căci încă nu am suficient de mult antrenament, dar parcă totuși…ori alergăm, ori ne conversăm.

Nu degeaba se spune că “Ziua bună se cunoaște de dimineață” și cum 13 într-o zi de vineri nu cade chiar în fiecare lună, sunt câteva mici trucuri pe care eu le-am adaptat și care m-au ajutat aproape de fiecare dată să-mi salvez ziua.
 
Știu întotdeauna ce mănânc la micul dejun. Cum programul meu de muncă de mai bine de 3 luni incepe doar dimineața, mă trezesc în fiecare zi la aceeași oră: 7 AM. Din casă plec cu aproximație la 7:45 iar asta înseamnă că am foarte puțin timp la dispoziție pentru a lua micul dejun. Așadar, în fiecare zi am grijă ca a doua zi dimineață să am ceva de mâncare pentru micul dejun. Din păcate de ani buni m-am dezobișnuit să mănânc consistent dimineața, așa că îmi este greu să îmi prepar un mic dejun bogat, și încerc să mă mulțumesc să am în frigider: un fruct, un iaurt sau un baton fitness. Îmi ajunge până la prânz și nici nu am probleme cu stomacul. Am avut prin facultate o perioadă în care nu mâncam nimic până târziu, după-amiaza, iar în timpul ăla fumam și eram nevoita s-o dau frecvent pe omez și alte pastile pentru durerile de stomac. Dar am gasit in final venit soluția de mijloc: ceva light dimineața și puteam fuma liniștita si fără crampe.

fara stres
Îmi fac timp să-mi savurez cafeaua/capuccino înainte să mă apuc de treabă. Plec de acasă mai devreme ca la serviciu să ajung cu măcar 30 de minute înainte de începerea programului de lucru. Motivul: îmi place să-mi savurez cafeaua de dimineață în compania colegilor. Nimic nu e mai reconfortant decât micile discuții de dimineață savurând în liniste o cană de cafea cu lapte sau un capuccino fierbinte.
 
Îmi updatez zilnic lista de ignore. Ei, dacă vă spuneam mai demult că uneori îmi place să-mi fac “to do list-uri”, de curând mi-am reorganizat puțin agenda și mi-am trecut acolo și lucrurile care nu merită atenția mea. Să știu să nu mă stresez căci bazându-mă pe experiențele anterioare oricum nu am să rezolv nimic. 

Îmi iau o pauză de la concentrare. Fie că fac sau nu ceva important, că sunt acasă sau la serviciu, în fiecare moment îmi trec prin minte tot felul de gânduri, întrebări, îmi recapitulez ce am făcut sau nu în ziua respectivă, ce sarcini mai trebuie îndeplinite așa că, mi-am impus ca măcar câteva minute pe zi să dau play (în căști dacă nu sunt acasă) la o melodie care-mi place pe moment și pur și simplu să nu mă gândesc la nimic. Ete da, fix așa. Să stau să ascult melodia și să-mi las mintea să se relaxeze.  Azi de exemplu sunt setata pe melodia asta. 

Act as if what you do makes a difference.  It does.”  ~William James
Încerc să fiu mai atentă la răspunsurile clasicei întrebări “ce mai faci?”. Căci de multe ori recunosc întreb pur și simplu mecanic. Nici măcar nu sunt atentă la răspunsul dat de celălalt. De regulă toți răspundem cu “bine”, dar uneori la fel de simplu ar putea zice cineva “rău”, căci tot nu aș băga de seamă. Așa că, am decis să ascult cu atenție atunci când întreb pe cineva ce face, cine știe, poate se întâmplă chiar să aibă vreo problemă, vreo nelămurire, și din răspunsul lui să-ți dai seama și să poți aprofunda situația și chiar să ajungi să îl ajuți. Ori nu e nimic mai reconfortant la finalul unei zile ca starea pe care ți-o dă faptul că ai putut să fii de ajutor cuiva. Cel puțin așa-i în cazul meu.
Sper că v-au ajutat micile mele trucuri/ritualuri de a alunga stresul. Dacă mai aveți și voi altele va aștept să le share-uiti. Altfel spus, azi e vineri, cred că și faptul că voi avea un week-end prelungit m-a binedispus și determinat să scriu un post pe tema asta. Cum ziceam și pe Twitter mai devreme, vinerea e  fără îndoială  cea mai așteptată zi a săptămânii.

Azi am făcut o scurtă pauză, de câteva ore, de la stat cu ochii lipiți de ecranul televizorului uitându-mă la “Prison Break”. Am intrat în arhiva blogului meu de acum mai bine de 2 ani și am citit articolele de atunci (nu, nu despre ele vreau să vorbesc acum, poate cu altă ocazie) și am realizat că foarte puțini dintre cei care comentau atunci mai scriu. Cred că  procentajul e de sub 10%. Iar la vremea respectivă erau bloggeri activi și unii dintre ei scriau excepțional. Și m-a lovit dintr-odată întrebarea întrebărilor din seara asta: oare ce mai fac bloggerii de atunci?  Oare scriu în altă parte?

blogging

Sau poate nu mai scriu deloc? Dar cum să te vindeci de o boală atât de sănatoasă? Cum să guști din eliberarea pe care ți-o oferă un blog ca mai apoi să nu te mai identifici cu savoarea lui?

Acum o lună am șters un sfert blogurile pe care le citeam pentru că fie nu mai existau, fie erau lăsate în paragină iar autorii lor nu mai trecuseră pe acolo cu lunile sau poate chiar cu anii. Știu că mulți consideră bloggerii antisociali si “fără viață”, iar poate cei care ieri scriau și azi nu o mai fac au găsit, în viziunea lor, altceva mai bun de făcut. Sau au ajuns în punctul în care au făcut nefericita asociere a blogului cu pierderea de timp.Știu, prioritățile se schimbă, oamenii se schimbă și ei, dar totuși aș fi curioasă să îmi zică un blogger care s-a bucurat de tot ceea ce înseamnă blogosfera, cu bune și rele, de ce a încetat să mai scrie. Iar răspunsul “n-am mai avut timp” nu e unul valid, pentru că dacă ar fi așa majoritatea dintre noi n-am avea, căci avem job-uri, școală, prieteni, familie, responsabilități care într-adevăr sunt mai importante ca blogul, dar care nu ne-au oprit niciodată să ne luăm un moment de respiro și să intrăm in casuța noastra virtuala pentru a împărtăși experiențe, idei, păreri, nemulțumiri, bucurii și emoții.
Dacă ar fi să mă întrebe cineva acum de ce aș renunța la blog sinceră să fiu n-aș ști ce să-i răspund. Pentru că până acum n-am luat nici măcar o clipă în considerare această variantă. Și da, au fost zile la rând în care am simțit nevoia să stau departe de blog și am și făcut-o. Dar ulterior mi s-a făcut dor. Dor de blog, dor de a scrie, dor de cei pe care-i urmăresc. Blogul face parte din rutina mea zilnică și cum taurii sunt cunoscuți pentru cât de rutinosi și comozi sunt, nu cred că lucrul ăsta se va schimba în viitorul apropiat.
Sunt tare curioasă să aflu în ce condiții au spus unii “nu” blogului, iar mai apoi și l-au închis, sau pur și simplu nu au mai simțit nevoia să-l acceseze. Dacă știți voi motivele pentru care alții au renunțat la el, please do share.
Voi de ce ați renunța acum la blog? Ce v-ar determina că de mâine să închideți blogul și orice are legătură cu el într-o cutie pe care s-o aruncați fără remușcări în trecut?

Pentru că cei care bloguim constant știm cum e să rămâi pur și simplu în pană de idei și efectiv să stai în fața monitorului, cu o pagină albă în față pe care aștepți să se așterne de la sine gânduri și idei care întârzie să apară. Da, inspirația se pierde mai ușor decât ne-am închipui. Motive sunt destule: fie că am avut o perioadă stresantă, fie că suntem într-o pasă mai puțin creativă sau pur și simplu orice subiect despre care am putea scrie îl găsim că fiind neinteresant și atunci hotărâm s-o lăsăm baltă. Și mie mi s-a întâmplat de câteva ori să nu găsesc pur și simplu o idee de articol care să-mi placă și despre care să merite să scriu. Și atunci mi-am creat în minte o listă de idei pe care s-o am în vedere când mă aflu în momente de colaps al imaginației.

Revigorează o idee generală în funcție de sezon. Se apropie sărbătorile, poți scrie despre Crăciun, Anul Nou, activități de iarnă, vacanțe, împodobirea bradului sau poți povesti o întâmplare personală care să aibă legătură cu ele. În funcție de perioada anului se găsesc subiecte care pot fi “scoase de la naftalină” și pe lângă care poți broda impresii, păreri, opinii și ce-ți mai trece ție prin cap referitor la ele.

Fii cu ochii pe presa scrisă. Întotdeauna o să găsești cel puțin un subiect care se potrivește cu blogul tău și pe care îl poți dezbate din perspectiva ta, fie că aduci o notă dramatică, fie că o faci într-un stil umoristic sau sarcastic, știrile sunt întotdeauna o sursă inepuizabilă de idei.

Caută noutățile din știință. Mereu apar invenții noi, lucruri interesante despre care poți să scrii. Abonează-te la feed-urile site-urilor de specialitate și când apare ceva despre care consideri că merită să scrii, fă-o. Azi m-am abonat și eu la ScienceDaily și abia aștept să-mi bag năsucul pe acolo.

Uită-te la talkshow-uri sau ascultă emisiunile de la radio. În ambele cazuri se dezbat subiecte fierbinți, de ultimă oră din aproape orice domeniu. E imposibil să nu găsești o idee pe care o poți dezvolta la tine pe blog. Nu trebuie doar să relatezi ce au spus moderatorul și invitații, ci s-o abordezi din perspectiva ta și să-i conferi o notă de unicitate.

Analizează-ți viața și rutina zilnică
. Vezi cu ce probleme te-ai confruntat în ultimul timp, ce dileme te-au încercat și expune-le pe blog, poate se găsesc printre cititorii tăi persoane care s-au lovit și ele de aceleași dificultăți și s-au aflat în aceleași impasuri și puteți împărtăși experiențele și soluțiile. Nu știi cu ce să te îmbraci la o aniversare fancy sau ești invitat la un eveniment highclass și nu știi ce atitudine să adopți, scrie pe blog, deschide-te și cu siguranță se vor găsi cititori care să aibă păreri pertinente de împărtășit.

Fii atent la discuțiile altora, fie că ești în autobuz, sau ești la coadă la plătit facturi sau în supermaket, ai sa fii surprins sa vezi cate dintre conversatiile celor din jur iti pot servi ca sursa de inspiratie. Eu am experimentat de multe ori lucrul asta și chiar articolul precedent e bazat pe conversația unor colegi de muncă.

Recitește-ți articolele vechi
și ai să descoperi că unele lucruri s-au schimbat, că nu mai ai aceleași viziuni legate de un anumit lucru. Treaba asta am văzut-o prima dată la Tomata pe blog și mi s-a părut o abordare interesantă pe care am de gând s-o pun și eu în practică cât  de curând.

Vă doresc un week-end inspirational și cât mai multe idei creative! Să-mi spuneți ce a ieșit și dacă mai aveți și voi alte idei, please share!

error: Content is protected !!