De multe ori am fost “acuzată” că nu mai scriu lucruri personale pe blog. Ba că o dau în review-uri ba că scriu numai “cum să faci când-uri” și alte articole cu sfaturi pe care ai putea foarte bine să le regăsești pe site-uri și nu pe bloguri. Adevărul e că mă declar vinovată.

A fost o vreme când mi-era peste mână să încep să scriu despre mine și despre ce cred eu pentru că nu o pot face fără să scriu despre oamenii care mă înconjoară. Ori acum îmi e greu să vorbesc de restanțele din facultate când știu că mama îmi citește blogul, despre prietenul cu 10 ani mai mare pe care l-am avut în liceu când știu că și tata e cu ochii pe blog, mi-e imposibil să abordez tema iubirii când știu că prietena mea tocmai a ieșit șifonată dintr-o relație, mi-e greu să scriu despre fostele iubiri fără că El Hombre să nu creadă că cumva i-am iubit pe ei mai mult decat pe el.

Nu pot să spun de ce m-a enervat colegul de serviciu pentru că și el îmi citeste blogul, nu pot vorbi despre cât de superficiali sunt profesorii din facultati pentru că sunt unii dintre ei care știu sigur că încă mai dau pe aici. Și dacă nu pot scrie despre voi, despre cei care-mi citiți blogul, despre cei în jurul cărora existența mea se învârte, dacă nu pot scrie de teama să nu înțelegeți greșit ce vreau să spun, fiindu-mi mereu frică să nu va rănesc cumva, atunci ce-mi rămâne mie care fără voi sunt goală?

Aș vrea că măcar o lună să nu mai intre aici decât persoane străine, persoane pentru care sunt Ana Q și atât. Persoane care nu m-au cunoscut ca fiind Milly, Serena, Nana, Maria și așa mai departe. Pentru fiecare dintre voi m-am dezvăluit diferit și m-ați perceput așa cum mi-am dorit eu, și pentru că am fost atât de multe persoane într-una acum vă neliniștește când încerc să redevin eu. Nu scriu despre voi pentru a vă critica sau pentru a da cititorilor mei un motiv de a va judeca. De fiecare dată când vă regăsiți în articolele mele înseamnă că îmi pasă. N-o să dau nume și n-o să vă arăt cu degetul ci o să-mi spun părerea așa cum știu eu mai bine… printre rânduri și cuvinte.

Permiteți-mi să am un blog personal, despre voi și despre mine, cu cât mai puține articole “de umplutură” despre cum să faci să sau despre ce faci când. Nu vă supărați pe mine că aleg să îmi împart gândurile și cu alții decât cu voi.

Chiar sunt curioasă cum reușesc cei care au un blog personal să îl mențină așa. Cum reușesc să găsească subiecte de dezbătut fără să fie despre ei și despre lumea lor. Dacă găsiți rețeta împărtășiți-o vă rog și cu mine, căci eu nu știu altfel a fi decât ceea ce sunt prin voi in micul meu univers de provincială.

Auzim tot mai des în ultimul timp că trăim în secolul vitezei, că nu mai avem timp cum aveau alții acum mulți ani, că suntem preocupați de carieră și mai puțin de socializare și, în speță, că petrecem tot mai mult timp conectați la internet. Ce se întâmplă atunci când, lipsit de timp și de chef de a-ți găsi perechea în offline, te hotărăști să îți încerci norocul apelând la site-urile de matrimoniale? Nu e un lucru neapărat rău, dacă urmăm câteva reguli de online dating și dacă luăm acest lucru în serios.

BINE DE STIUT
Toți userii au acces la datele noastre personale: nume, adresă, mail, număr de telefon, zodie, preferințe etc. Depinde de noi ce considerăm că este relevant să spunem atunci când ne creăm profilul. Așa că dacă nu vreți să fiți agasați cu telefoane anonime și cu scrisorele în cutia poștală, cel mai bine e ca aceste detalii să nu le afișați/completați decât dacă este într-adevăr necesar și site-ul respectiv nu permite sub altă formă înscrierea.

Să aveți grijă la ce poze personale uploadați pe profilul vostru. Ele pot fi ușor copiate și plasate în locuri în care cu siguranță nu le-ați dori. Caz concret: o tânără își postează pe un site cunoscut de matrimoniale poze în ipostaze sexy. După câteva luni colega de facultate o anunță că i-a găsit întâmplător acele poze pe un site cu escorte din București. Așadar, aveți mare grijă ce fel de poze puneți acolo pentru a nu putea fi ulterior folosite în alte scopuri.

Nu uitați că un cont pe astfel de site-uri naște controverse. Dacă știți că locul vostru de muncă e unul pretențios care penalizează angajatul pentru prestația lui online, alegeți-vă un nickname și nu vă înscrieți cu numele real. E mai greu ca cineva să vă găsească astfel decât dacă, să zicem, că șeful s-ar hotărî că într-o zi cu soare să facă un background check angajaților firmei.

AVANTAJE
Poți căuta persoane după vârstă, profesie, caracteristici fizice. Dacă de exemplu ieși într-un bar la agățat nu poți verifica dacă brunetul de la masa de vis-a-vis care îți tot face ochi dulci, e avocat sau tinichigiu. (nu am nimic cu meseria de tinichigiu, să ne-nțelegem)

Scutești timp și bani. Ca să mergi în cluburi, baruri, locuri unde poți întâlni pe cineva ai nevoie de un capital sănătos dacă chiar ești serios pe treabă. Dar pe site-urile de matrimoniale ai nevoie de doar câteva minute să-ți bibilești profilul și să te apuci de căutat. Odată găsiți “potențialii” urmează etapa de socializare care într-adevăr mănâncă ceva timp, dar dacă oricum obișnuiai să pierzi vremea online, în felul ăsta o faci cu un scop precis.

Ești sigur că atunci când ieși la un date nu o s-o faci cu o persoană cu care n-ai nimic în comun. Tocmai pentru că prin discuțiile online începeți să vă cunoașteți gusturile, preferințele n-o să fiți puși în situația penibilă de a sta la masă cu paharul de suc/bere în mână, întorcând pachetul de țigări pe o parte și pe alta, ca și cum ar fi prima oară când l-ați vedea, fără să vă adresați niciun cuvânt.

DEZAVANTAJE
Să zicem că ai găsit pe cineva cu care te potrivești de minune: de la muzica pe care o ascultați până la pasiunea pentru fotografie și artă. Dar ce se întâmplă dacă persoana respectivă locuiește la mii de km distanță? Tu ai un job stabil și celălalt la fel. Cum faceți să fiți împreună astfel încât niciunul să nu fie în dezavantaj? Nu prea e cale de mijloc. Unul dintre voi va trebui să se mute din orașul său. Și practic își va lua viața de la 0. Oameni noi, locuri noi, job nou etc. Întrebare e dacă se merită sacrificiul pentru cineva cunoscut pe internet.

Așa cum tu îți alegi doar un alt nickname pentru a-ți proteja identitatea, și ceilalți pot face lucrul ăsta la fel de simplu. Ba unii dintre ei nu se vor opri aici și vor completa date false în profil: poză, adresă, preferințe. Și ce te faci dacă afli că te-ai îndrăgostit de o imagine? De “your perfect guy” în care cineva pozează cu succes?

IN LOC DE CONCLUZII
Atenție mare atunci când vă hotărâți să faceți acest pas. Nu încurajez găsirea perechii pe internet dar nici nu mă pun Gigi contra. Fiecare e liber să acționeze cum dorește, să facă ce crede că e mai bine pentru el, doar că nepăsarea și neresponsabilizarea cetățenilor în acest sens pot avea repercusiuni severe asupra siguranței sociale. Internetul e o lume mare, o lume în care fiecare este așa cum dorește, arată cum vrea, se poartă cum ar trebui, însă odată înlăturată această mare mască a online-ului, rămânem noi, așa cum suntem cu adevărat și va trebui, vrând nevrând, să ne confruntăm cu noi și cu cei cu care am interacționat dincolo de monitoare.

Despre întâlnirile mele nu am scris niciodată pe blog și asta pentru că s-au întâmplat acum 1000 de ani și pentru că de la sfârșitul liceului sunt împreună cu aceeași persoană, dar pentru că se apropie 14 februarie și pentru că întotdeauna mi-au plăcut exercițiile de memorie, am să vă povestesc despre câteva dintre date-urile  pe care le-am avut cu diferiți boyfriendji. Și cum despre Sfântul Valentin am scris și anul trecut și acum doi ani, anul ăsta o să vorbesc exclusiv despre întâlnirile pe care mi le-am dat în preajma zilei cu pricina.
Dar să le luăm în ordine și pe categorii că așa-i frumos, anume să le consemnăm pe cele mai memorabile dintre ele.

Cea mai amuzanta

Se întâmpla prin clasa a 9-a când descoperisem mIRC-ul (chat-ul pe internet, pentru cei mai proaspeți dintre voi care ați ratat perioada lui). Cum eram solo și în căutare toate discuțiile începeau cu asl pls și după câteva rânduri puteam anticipa dacă voiam sau nu vreodată să mă întâlnesc cu persoana (într-atât de profunde erau conversațiile noastre) respectivă. Și cum atunci majoritatea dintre noi ne logam de la săli de internet și trimiterea fișierelor și a fotografiilor era blocată de administratorul sălii, surpriza era și mai mare căci nu știai efectiv cu cine te întâlnești. Blind date în toată regula. Așadar după câteva zile de discuții aprinse despre viață, univers, existentă mi s-au aprins călcâiele după un flăcău cam de aceeași vârstă cu mine. Și cum ziua cea mare se apropia m-a invitat în oraș.

Ne-am dat întâlnire în față la Omnia (un fel de mini Mall al Ploieștiului). Urma să ne recunoaștem după culoarea hainelor. Eu în negru în el albastru închis. Ca de obicei, atipic unei fete care merge la întâlnire, am ajuns mai devreme cu vreo 15 minute. Nu am așteptat mai mult de 5 când lângă mine apare un tip înalt, bine făcut, păr cârlionțat, geacă albastră. Adevărat, părea la vreo 20 de ani nu la 15 cât trebuia să aibă, dar am zis că “what the hell, he looks so goddamn sexy”. M-a întrebat dacă urma să ne întâlnim și i-am răspuns uitându-mă cu ochii mari de căprioară mirată că da. Am plecat împreună spre un local din apropiere și am început să vorbim.

Mi s-a părut puțin ciudat deoarece varietatea subiectelor nu era atât de largă ca pe chat, ba dimpotrivă iubitul meu online avea în realitate greșeli în exprimare și fracturi de logică în argumente. Întâlnirea a decurs bine asta până când am ajuns a două zi la o sala de net și am aflat ceea ce probabil vă imaginați deja… făt-frumosul meu era al altcuiva. A fost o simplă coincidență de culoare a gecilor. Cel cu care urmă să mă întâlnesc nu mi-a mai vorbit niciodată. Mereu am avut curiozitatea dacă și el a ieșit la întâlnire cu fata care trebuia să îl întâlnească pe făt-frumos. Nici relația nu a durat mai mult de 2 săptămâni, căci nici atunci nu apreciam doar înfățișarea unui băiat și ci calitatea conversațiilor dintre noi. Și cum în cazul nostru era nefericit de restrânsă, flacară pasiunii s-a stins mult prea repede. Ca să vedeți că nici măcar la 15 ani hormonii nu înseamnă totul.

Cea mai dezastruoasa

Eram în ultimul an de liceu și ieșeam deja cu el de câteva săptămâni. Îl chema Adrian și era atât de înalt în comparație cu mine (cred că avea 2 metri și poate puțin peste), încât colegii mei de clasă realizaseră un desen sugestiv cu mine și cu el, desen în care el era lângă un coș de baschet (la aceeași înălțime, închipuiți-vă) și eu în aer așteptând să fiu aruncată în coș. Get it? Me the ball he the basketball player. Not cool but close enough. Și cum Sfântul Valentin se apropia pe mine mă apuca teroarea că n-am să-i găsesc un cadou perfect și pe el teama că n-o să mă surprindă așa cum îmi promisese. Ceea ce nu avea să știe e că de surprins avea să mă surprindă însă nu în cel mai romantic mod. Zilele treceau parcă mai repede și 14 februarie a venit pe nerăsuflate. Eu am sfârșit cumparandu-i un banal cadou (nu mă întrebați ce, știu doar că l-a pus undeva în torpedoul mașinii și am vaga impresie că pe acolo a zăcut mult timp).

El plănuise demult să împrumute Dacia 1300 de la tatăl său și să mă scoată într-un restaurant fancy din afara orașului. (sesizați comicul de situație: Dacie 1300-local fancy, he-he) Zis și făcut. Ora 22 și tot cam atâtea grade cu minus în față. Ajunși în câmp, la doar câțiva kilometri de localul cu pricina, se oprește motorul. Exact așa, din senin. Prrr, prrr de două trei ori și gata.
Se dă el jos din mașină, încearcă să mă liniștească suav spunându-mi că a mai pățit așa, știe el ce să-i facă, deschide ca un macho capota mașinii și se apucă să sufle în jigler, sau pe undeva pe acolo. Și suflă, și suflă vreo câteva minute și se întoarce să dea la cheie.

Pauză. Mașina tot nu voia să pornească. A mai meșterit câteva ceva pe la motor, vreo jumătate de oră însă deja frigul din mașină se întețise și nu mai era de stat. S-a dat bătut și a sunat la o firma de tractări. Am mai așteptat vreo 20 de minute până au venit să ne adune din câmp, aproape înghețați. Ajunsă în oraș am chemat un taxi și m-am dus direct acasă. Vreo săptămână de la incident nu m-a mai căutat. Probabil de rușine. După care ne-am reîntâlnit, însă doar ca amici. Ca și cum cele -15  grade și o mașină stricată ar fi putut spulbera toată chimia dintre noi. Și chiar au putut. Dovadă că de atunci, așa cum v-am zis, am mai ieșit doar de câteva ori împreună, like buddies.

Cea mai romantica

Pentru mine romantismul nu se măsoară în numărul de petale roșii de trandafir aruncate haotic pe pat și nici în intensitatea luminilor izvorâtă din lumânărele parfumate așezate strategic pe masa unui restaurant de lux, ci în acele momente unice care îți aduc aminte de fiecare dată cât de frumos și de liniștitor este să ai alături în fiecare zi persoana iubită. Să nu îmi fie teamă că se va trezi înaintea mea și mă va vedea în pat dormind, nemachiată și cu ochii încercănați, să râdem împreună de friptura doi cărbuni și să îmi spună că mă iubește și atunci când vine flămând de la serviciu și în frigider e doar o felie de pizza rămasă de acum două zile. Pentru mine cele mai romantice întâlniri sunt cele pe care le trăiesc în fiecare zi și nu pentru că sunt mereu scăldate în lapte și miere ci pentru că dincolo de clișee și de cuvinte siropase sunt acele momente pentru care merită să te trezești în fiecare dimineață fericită că a început o nouă zi. Because no matter what you deeply know it`s worth it!

Și pentru că se apropie sărbătoarea îndrăgostiților și dintr-odată suntem învăluiți de mai multă dragoste și o nevoie mai mare de a ne-o exprima decât de obicei, Nivea Creme vine cu o campanie menită să te scoată din orice încurcătură dacă vrei să-ți surprinzi partenerul cu ceva special. Așadar, fiți pe fază căci toată luna februarie vă puteți înscrie pe Împărtășește Dragostea pentru a vă programa o plimbare cu un Beetle superb de epocă. Tot pe site- care e de altfel foaaarte fain realizat- puteți să vă înscrieți pentru a câștiga unul doar pentru voi, plus multe alte premii. Având în vedere că v-am povestit despre pasiunea mea pentru Beetle-uri, intr-o zi din februarie o să fim și noi în București pentru plimbarea romantică de dinainte de sărbătoare.

Care au fost cele mai “de povestit” intalniri ale voastre? Nu neaparat cele din preajma sarbatoarii Sfantului Valentin.

Ieri ne-am cumpărat biletele pentru destinația de concediu din vara asta. Am ales Bruxelles pentru că ne doream demult să vedem Belgia și printre altele pentru că se ajunge foarte repede în Amsterdam oraș pe care intenționam să-l vizităm de câțiva ani buni. Dacă ne rămâne timp și mai ales pentru că e un oraș mic, am vrea să facem un mic popas de o zi și prin Luxemburg. Nu am ieșit de multe ori din țara (de vreo 3 ori doar: de două ori în Cipru și o dată în Franța – Paris) dar au fost de ajuns că să-mi fac o idee despre lucrurile de care să țin cont atunci când plănuiesc o excursie în afara țării.

Cumpărăm biletele de avion cu cel puțin 6 luni înainte. Din două motive:

1. știu foarte bine zilele când îmi voi programa concediul și nu va exista riscul să nu îl pot primi atunci când vreau eu. La noi la serviciu e foarte aiurea cu ele, căci dacă te trezești cu o lună înainte că vrei în august să pleci o saptama la mare s-ar putea să nu primești concediul chiar dacă nu ți-ai luat nici măcar o zi liberă pe anul în curs. Sunt foarte mulți angajați și toți vor vara concediu. Și vorba aia, cineva trebuie să rămână să și muncească. Așa că, dacă eu știu exact zilele când voi fi plecată, depun cererea de concediu de acum și știu că le voi primi întrucât sunt printre primele persoane care a solicitat concediul în perioada respectivă.
2. pentru că sunt mai ieftine. Cu cât cumperi mai din timp biletele de avion cu atât le găsești mai ieftin. De exemplu noi am luat azi bilete pentru perioada 25-30 iulie. Ambele (dus-întors) au costat în jur de 550 de ron cu tot cu taxe de aeroport, administrare și ce mai cer ei pe acolo. Acum două săptămâni când am verificat costau 400 de lei dus-întors. Și cu siguranță în martie se vor mări prețurile. Așa că cu cât mai devreme cu atât mai bine pentru buget.
Socoteala din târg… e știut că nu se pupă întotdeauna cu cea de acasă, așa că:

Întotdeauna avem la noi mai mulți bani decât preconizăm că vom cheltui. Niciodată nu știi ce se ivește. Poate se întâmplă ceva și aici nu mă refer neapărat la lucruri rele ci pur și simplu poate găsești un lucru pe care ți-l doreai demult și în România nu ai de unde să-l cumperi sau poate vrei ca într-o noapte să cheltui într-un club mai mult. E bine ca întotdeauna să fii precaut pentru că lucrurile te pot lua prin surprindere și banii te pot scoate aproape din orice situație neprevăzută
Luăm cu noi cardul bancar. Sunt unele locuri în Europa unde poți plăti doar cu cardul. Asta am învățat-o în Paris când am vrut să închiriem o bicicletă și deși costa doar un euro, aparatele de unde puteai închiria bicicleta nu acceptau decât plata cu cardul.
Căutăm pe internet ceea ce vrem să vizităm.

De ce să stai acolo să bâjbâi când există internetul și Google Maps? Ne documentăm pe site-uri, bloguri și notăm în telefon adresele și obiectivele și, bineînțeles, cu ce ajungem acolo (autobuz, tren, microbuz etc) și dacă găsim info ne facem o idee și cât costă fiecare mijloc de transport pentru a ne orienta care dintre ele e mai avantajos pentru noi.

Ne “cazăm” de-acasă.

E plin internetul cu site-uri de informare, așa că nu ai decât să îți rezervi câteva ore într-o zi și să cauți hoteluri/moteluri în orașul în care vei sta. Noi preferăm Booking.com un site ușor de manevrat, user friendly, găsești acolo o grămadă de informații și dacă nu mă înșel poți face și rezervări. Iar dacă nu, oricum găsești acolo adresele de mail și numerele de telefoane ale hotelurilor pentru a putea rezerva din timp, căci există riscul să îți dorești să te cazezi într-un anume loc și să nu o poți face la fața locului pentru că nu mai sunt camere disponibile.

Cam astea sunt lucrurile pe care le facem înainte de a planifica vacanța. Despre organizare, ce lucruri luăm cu noi, cum facem să nu uităm nimic, o să scriu un post separat. Pentru că pe cât de împrăștiată si dezorganizată sunt eu am reușit ca de fiecare dată când am plecat să nu uit nimic important.

Încă de când mi-am achiziționat primul telefon la care am primit și handsfree le-am privit cu oarecare suspiciune și am știut cumva că n-o să le folosesc vreodată. Adică să pun căștile în ureche și să vorbesc cu telefonul în buzunar? Really? Aș face asta? Nu, mulțumesc. Chiar deloc. Dar să vă povestesc întâmplarea de mai devreme, ca să va faceți așa o idee de ce nu agreez eu vorbitul la telefon prin hands-free. Azi după ce am terminat programul de lucru, adică undeva pe la ora 18, deci seara, stăteam în stație și așteptam cuminte autobuzul. Stația de unde iau eu autobuzul e undeva la ieșirea din oraș, lângă Hipodrom, iar la dupa ora 16:00-17:00 e tot mai puțin populată. Cum stăteam eu așa și mă gândeam la lucruri mărunte, aud dintr-odată o voce furioasă care venea spre mine strigând:

-Tu m-auzi ce zic? Sau vorbesc singură ca proasta?!

Am ridicat privirea din pământ, m-am dat puțin la o parte, drept să zic m-am și speriat, nu știam cine și mai ales de ce ar țipa în halul ăsta la mine. Posesoarea vocii iritant de nervoase s-a așezat la câțiva metri de mine. Și tot îi dădea înainte cu cearta. Dau să mă uit mai atent, să văd și eu, vorba aia, o fi nebună, o fi pățit ceva, vine careva după ea, să-mi dau seama ce se întâmplă mai exact. Să mă apropii nu-mi venea, nu puteam risca o apropiere mai mare cu cineva atât de scos din balamale normalului. Așa că, cu ochii împăienjeniți după o zi petrecută în fața monitorului, mi-am focusat privirea pe fața ei. Ea îi dădea înainte cu reproșuri, insulte și alte vorbe frumoase. Când mă uit mai atent, de undeva de sub căciula de Anna Lesko, ieșeau două fire de căști. JackPot! Mister rezolvat. Domnișoara noastră cea pătrunsă de cei mai aprigi fiori ai furiei, se dezlănțuia în toată splendoarea, certându-se de mama focului cu cineva la …telefon.

Am respirat ușurată că era vorba doar de o discuție prin telefon și nu de un acces de nebunie temporară. Și credeți-mă nu e singura persoană căreia i-am aruncat priviri curioase în timp ce vorbea la căști. Pe mine dacă mă sună cineva și ascult muzică, scot repede căștile și apoi răspund. Nu aș putea vorbi așa lejer știind că nu am telefonul la ureche. Mai ales în autobuz, în stații și, în speță, în spații populate. Mi s-ar părea că toată lumea se uită ciudat la mine și îmi ascultă conversația ca și cum m-aș adresa lor și nu interlocutorului.

Știu că la volan sunt permise, dar dacă ar fi după mine aș interzice cu vehemență folosirea telefonului mobil atât timp cât conduci. Nici să vorbești pe modul ‘mâini libere’, nici să trimiți mesaje și nici să dai like-uri pe Facebook. Pentru că sinceră să fiu nu văd cum te-ar putea distrage mai mult faptul că ții telefonul la ureche și nu pe bord sau faptul că nu vorbești însă te rupi în mesaje scrise.Dar asta e altă poveste. Cineva mi-a zis mai demult că hands-free-urile îl ajută atunci când face jogging și îl sună cineva. Continuă să alerge în timp ce vorbește la telefon. Nu-și strică nici ritmul și poate purta și o conversație. Dacă mă întrebați pe mine e …puțin cam mult. Eu dacă alerg, în oricare ritm de alergare aș intra, după câteva minute îmi canalizez toată energia pe respirat corect. Dacă aș răspunde la telefon, fie și prin hands-free, în mai puțin de un minut aș fi extrem de obosită și aș fi nevoită să întrerup runda. Nu zic, poate asta mi se aplică mie, căci încă nu am suficient de mult antrenament, dar parcă totuși…ori alergăm, ori ne conversăm.

error: Content is protected !!